De Sub Finicul Deborei, Ianuarie-Februarie 2017

              Ziua Îndrăgostitilor, fără… flori !

”Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere din aur într-un coşuleţ din argint”,                         

Proverbe 25:11

    Aurelia Gabor

     Lacrimile amare vărsate pe marginea unui mormânt, nu rareori sunt rezultatul cuvintelor lăsate nespuse sau a gesturilor lăsate nefăcute, pentru cel pe care acum îl plângem și care a plecat pentru totdeauna din lumea celor vii.

     Probabil că nu în același timp și nu la aceeași dată, dar majoritatea popoarelor lumii au  o zi specială, aparte, în care celebrează dragostea dintre un bărbat și o femeie, căsătoriți sau în pragul căsătoriei. Îmi amintesc cu multă plăcere și duioșie de ziua de 1 Martie din România, când, încă de pe la începutul lunii februarie începea febra mărțișoarelor. Și ce aventură deosebită era să găsești mărțișorul cel mai potrivit pentru ființa iubită sau pentru persoana pe care doreai să o cinstești prin oferirea unui mărțișor. Nu știu dacă, la ora aceasta se mai practică acest obicei în România, dar pe vremea când eu eram tânără, se practica și era o reală bucurie să poți spune cuiva, prin gestul oferirii unui mărțișor, cât de mult iubești sau apreciezi persoana respectivă. Gestul era însoțit și de o puternică încărcătură emoțională și, nu o dată, cel care dăruia, își ”lua inima în dinți” să ofere un mărțișor cuiva, deoarece mărțișorul reprezenta un mesaj pe cât de discret, pe atât de direct, transmis persoanei căreia îi era adresat. Ca să nu mai vorbesc de poziția de ”recipient” care, cel puțin pentru ziua aceea, te plasa pe culmile fericirii !

     În America, această zi a ”îndrăgostiților” se  celebrează pe 14 februarie și, dacă ninge sau plouă, dacă e frig sau vreme bună, dacă economia înflorește sau este la pământ, florile și cutiile cu ciocolată se vând și se oferă ca pâinea caldă. Dar, ce se întâmplă cu soțiile, logodnicele sau mamele care nu primesc nici o atenție specială cu această ocazie ? Este, acesta, oare, semnul că bărbaților din viața lor nu le pasă în nici un fel de ele ? Este doar o scăpare de moment ? Este un obicei de o viață ?

     Recent, am citit o istorioară adevărată, care m-a impresionat foarte mult și mi-a dat mult de gândit. Iată ce povestește o asistentă medicală de la o clinică de oncologie.

     ”Am cunoscut-o pe Connie în ziua când a fost internată, în faza finală de cancer, la clinica noastră. Soțul ei, vizibil stânjenit și emoționat, stătea și privea cum soția lui era transferată de pe targă, pe patul spitalului. Deși în ultima fază a bolii, Connie era încă vioaie și nu părea deloc descurajată. Probabil asta îi era personalitatea și, indiferent de circumstanțele în care se afla, ea se arăta optimistă și veselă. După ce a fost instalată în salon, am întrebat-o dacă e ceva ce pot face pentru ea. Neașteptat din partea unei paciente atât de bolnave, Connie mi-a spus :

     ”Da, arată-mi cum să mânuiesc telecomanda. Îmi place să mă uit la televizor !”

     Stând mai mult de vorbă cu ea de-a lungul zilelor când eram de serviciu am constatat că această femeie era o romantică prin natura ei și îi plăceau foarte mult emisiunile despre familie și filmele de dragoste. Pe măsură ce ne-am cunoscut mai bine, Connie a început să vorbească cu mine despre frustrările ei ca soție și cum, în cei 32 de ani de căsnicie, soțul ei nu i-a spus niciodată că o iubește. ”Știu cu sigranță că Bill mă iubește cu toată inima lui, dar nu e omul care să spună cu gura lui acest lucru sau să îmi dea un card (felicitare) prin care să exprime ce simte față de mine…”. Privind tristă spre geam, Connie a continuat : ”Aș da orice să aud din gura lui un ”Te iubesc” dar, cred că nu este în natura lui să facă așa ceva…”

     Bill o vizita pe Connie în fiecare zi. La început, stătea pe un scaun lângă patul ei, în timp ce ea își privea programele preferate la televizor. Mai târziu când, din cauza medicației, Connie dormea cea mai mare parte a timpului, Bill se plimba îngândurat de-a lungul coridorului de la etajul unde se afla salonul lui Connie. În curând, aceasta nu a mai putut privi programele ei preferate la televizor și erau tot mai puține momentele în care era trează sau lucidă. Așa că eu am început să îmi petrec tot mai mult timp cu Bill, soțul ei, pe care încercam să îl încurajez și să îl pregătesc pentru momentul plecării soției lui din lumea aceasta.

     Într-o zi, în timp ce Connie era cufundată în somnul indus de medicamentele ce le primea împotriva durerilor, fiind în pauză, l-am invitat pe Bill la bufetul spitalului, la o cafea. Am observat dorința lui de a vorbi cu cineva așa că urechea mea s-a pregătit să îl asculte. Cei doi nu au avut copii, dar s-au bucurat de o pensionare plăcută, călătorind, ieșind în natură sau bucurându-se de intimitatea căminului lor, până când Connie s-a îmbolnăvit. Privindu-l în timp ce vorbea, mi-am dat seama că era profund afectat de suferința soției lui precum și de faptul că își dădea seama că ea murea dar, pur și simplu, nu avea abilitatea de a pune în cuvinte starea ce îl copleșea. Gândindu-mă la conversațiile mele anterioare cu Connie, referitoare la faptul că soțul ei nu îi spusese niciodată cu gura lui că o iubește, am început să îi spun lui Bill despre natura romantică a oricărei femei și despre nevoia ei de a i se confirma că este iubită. Mergând direct la subiectul pe care îl aveam în minte și cunoscând dinainte răspunsul, l-am întrebat : ”Bill, cât de des îi spui tu soției tale că o iubești … ?”. M-a privit straniu, de parcă aterizasem de pe o altă planetă direct în fața lui : ”Nu trebuie să-i spun că o iubesc… Ea știe foarte bine lucrul acesta !”. ”Sunt convinsă că știe – i-am răspuns eu – dar are nevoie să și audă lucrul acesta din gura ta… Ea are nevoie să audă ce a însemnat ea pentru tine în toți acești ani… Te rog, gândește-te la acest lucru…”.

     Pauza mea s-a terminat așa că am plecat amândoi, eu spre pacienții mei și el spre salonul soției lui. Trecând prin dreptul ușii salonului ei, la un moment dat, am observat cum Bill o ținea de mână pe soția lui, în timp ce ea era cufundată în somnul ei de moarte.

     Două zile mai târziu, venind la serviciu în tura de după amiază, l-am văzut pe Bill pe holul spitalului, proptit de perete, cu capul atârnat în jos. Deja știam de la colegii mei că soția lui murise la ora 11.00 în acea dimineață. Când m-a văzut, Bill a venit spre mine și mi-a permis să îl îmbrățișez cu toată compasiunea ce o simțeam pentru pierderea ce o suferise. Fața îi era toată udă de lacrimi și tremura din tot corpul. În sfârșit, și-a revenit puțin și s-a sprijinit din nou de perete, respirând adânc. ”Trebuie să îți spun ceva – mi-a spus el – Trebuie să îți spun cât de fericit sunt că i-am spus…”. S-a oprit puțin, trăgându-și nasul și răsuflarea și apoi a continuat : ”M-am gândit mult la ceea ce mi-ai spus și, în dimineața asta i-am spus cât de mult o iubesc și cât de fericit sunt că ea a fost soția mea… Ar fi meritat să îi vezi zâmbetul de milioane cu care m-a ascultat…”

     M-am dus și eu în camera lui Connie ca să îi spun un tăcut și duios ”La revedere”. Acolo, pe noptiera de lângă patul în care încă se afla corpul ei lipsit de viață, era un card mare de Ziua Îndrăgostiților, de la soțul ei. Acel tip de card sentimental care spune : ”Pentru iubita mea soție. Te iubesc, semnat : Soțul tău, Bill”.

     Nu știu cine va putea citi povestea adevărată de mai sus fără a vărsa măcar o lacrimă. Dar scopul acestei relatări nu este acela de a ne produce o stare lacrimogenă și emoțională, ci de a ne ridica întrebări. Căsătoriți mai de curând sau mai demult, cât de mult ne prețuim unii pe alții ? Tânjesc partenerii noștri de viață să audă o apreciere din partea noastră pentru tot ceea ce fac ei pentru noi și pentru familie ? Poate că mulți dintre soții noștri nu au ”apucături” romantice, deoarece muncesc din greu pentru ca familia să nu ducă lipsuri prea mari, poate că mediul în care au crescut și s-au format nu le-a dezvoltat această abilitate de a se putea exprima liber și de a face ”confesiuni” intime, s-ar putea ca florile pentru unii bărbați să reprezinte doar ”mofturi” femeiești și, totuși, aceștia sunt soții noștri care, la o adică, ar face totul pentru noi. M-aș bucura ca mesajul acestui articol să ne poarte spre înțelegeri reciproce profunde, care să treacă mult dincolo de ”cutia cu bomboane” și să aprecieze ”omul” sau ”femeia” cu care ne-a cinstit Dumnezeu ca soți și soții. Iar dacă acest articol va ”trezi” în mulți soți și soții dorința de a-și verbaliza sentimentele reale ce le au unii față de alții, sunt convinsă că relațiile noastre personale ca soți, se vor îmbunătăți considerabil.

     În Proverbe 13:12, citim un cuvânt înțelept care se potrivește foarte bine situațiilor descrise mai sus : ”O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă”. Fie ca Dumnezeul Înțelepciunii să ne înțelepțească în așa fel încât să nu ajungem până în fața morții ca să putem aprecia prezența celor dragi printr-un cuvânt bun, printr-o floare sau o atenție specială, ci să facem lucrul acesta zi de zi, împlinind astfel și Cuvântul Bibliei, dar și contribuind la clădirea unei relații durabile și fericite între noi și cei dragi inimii noastre.

     Happy Valentine’s Day, la toți cititorii mei, cu flori sau… fără flori !

Doamne, cine este aproapele meu?

Una dintre întrebările care preocupă pe mulți creștini care doresc să trăiască o viață plăcută înaintea lui Dumnezeu este : ”Cine este aproapele meu și cum aș putea să îl iubesc așa cum îmi cere Scriptura, așa încât să îi pot face bine în orice circumstanțe ?”. La prima vedere, această întrebare pare simplă și gândul ne va fugi imediat la samariteanul milos și la gestul lui de dragoste complet dezinteresat față de cel aflat în drum și în nevoie.

     Transferată în viața noastră, această învățătură ne va îndrepta imediat privirea spre cei din jurul nostru care se află în diferite nevoi. Și facem un lucru bun gândind și acționând astfel. În cazuri mai greu de lucrat cu noi înșine, va trebui, poate, să acordăm asistența și dragostea noastră unuia greu de iubit, care ne-a făcut mult rău, poate ne-a bârfit, ne-a creat dificultăți în viață și în familie dar care acum se află, cum spune lumea : ”la cheremul nostru”. Ce vom face ? Dacă Duhul Sfânt va fi prezent în noi, cu siguranță că acea persoană va avea parte de o intervenție pozitivă din partea noastră. Dar există și aspecte mult mai delicate ale acestei învățături și, prin călăuzirea Duhului lui Dumnezeu am dori ca, împreună, să străbatem acest labirint care ar putea fi sursa unei binecuvântări neașteptate pentru fiecare dintre noi. Iată câteva scenarii :